Episodul 7 – Ce nu te omoară, te prosteşte -

Dacă v-aţi gândit că ar avea nu ştiu ce armă automată, vreun cuţit sau topor cu amortizor, ei bine, v-aţi înşelat. Maria ţinea strâns în mână pătrunjelul care îi era destinat de către Ion, i l-a înapoiat, poate avea nevoie de el.

(Maria) – Ţine mă Ioane ăsta, l-a cules de acolo de jos şi m-am gândit că poate o sa îţi trebuiască atunci când o să vrăjeşti şi altă fată.

(Ion, botos, sorbind din paharul cu ţuică) – Eh! Nu îmi mai trebuie nimic.

(Maria) – Hai mă Ioane că nu am vrut să fiu atât de agresivă cu tine.

Şi îşi flutură talentul prin faţa lui.

(Ion, intrând în a treia dimensiune şi evident curgândui din gură) – Ăăăăăăăă …..

(Maria, clipind provocator) – Deci uităm ce s-a întâmplat, da?

(Ion, încă în tranşă) – Ăăăăăăăă…..

(Maria, dând să plece şi fluturându-se în continuare) – Bine. Ştii … ar trebuie să ieşim o dată.

Ion se pierde cu totul în spaţiu şi, ca să nu îşi piardă reputaţia de prost, strigă în gura mare:

(Ion) – DE BEUT LA TOATÂ CRÂŞMA!!!!!!!

(Barmanu) – Încet, încet Ioane. Şi cine plăteşte?

(Ion) – Ăăăăăă…. la asta nu m-am fost gândit.

(Barmanu) – Bă … de acu să îţi iei şi o scară după tine. Că o sa cazi dracului întrţo groapă şi nu o să ştii cum să ieşi.

(Ion) – Da, bună gluma bre.

Faza era că nimeni nu glumea, toţi erau serioşi, numai Ion, care începuse să radieze, de prostie.

În fine, se duce Ion spre casă, în drum este întâmpinat de doi mascaţi care printr-un simplu gest, l-au făcut pe Ion să leşine.

(Mascatu Nembăr uan) – Bau!!

Ion înţepeneşte şi cade la pământ, ca un par.

(Mascatu nembăr doi) – Ce ai făcut bă, l-ai omorât?

(Mascatu Nembăr uan riloudăd) – Nu bă, i-am zis că e adoptat. Hai să îl luăm şă să terminăm o dată cu el.

Sfârşit episod 7

Amintiri din trecutul apropiat

Mă tot gândesc la trecut şi la acele zile minunate care au trecut. Mă tot gândesc la zilele când eram în liceu, viaţa era diferită, mult mai uşoară. Încep să realizez că nimic nu se rezolvă de la sine şi că trebuie să lupţi pentru ceea ce ţi se cuvine. Mă tot gândesc şi mă apucă nostalgia. Zilele minunate din liceu în care profu de Info ne învaţă cum să dansăm pe ritmul Meniaito, în care diriga, sub înfăţişarea aparent dură care o arăta în timpul orelor, în afara se comporta cu noi la fel cum ne comportăm noi, prietenii şi colegii, între noi, în care profa de română era tot timpul cu ochii pe mine ( cred ca nu îi plăcea de moaca mea) şi eu eram primul ascultat, de profu de fizică, care în ciuda vârstei ştia tot timpul să glumească cu noi şi noi cu el, şi toţi ceilalţi din “Colegiul Tehnic Gheorghe Asachi, Botoşani” la adresa cărora am doar cuvinte de laudă. Duc lipsa acelor zile şi de multe ori îmi doresc să ma întorc înapoi în trecut, prea frumos. Oricum “life goes on” şi să sperăm numai la lucruri bune. Peace!